Lacrimile Silviei Navarro de la sfârșitul meciului Györ – Oltchim (24-25 / 24-22 în tur), în urma căruia Vâlcea a fost eliminată din Liga Campionilor, au făcut înconjurul României. Portarul spaniol a închis poarta la semifinala cu campioana Ungariei, însă tot nu a fost suficient pentru echipa ei să facă pasul către marea finală. Silvia a fost îngerul păzitor pentru Vâlcea la cel mai important joc al sezonului, motiv pentru care și-a câștigat un loc în sufletul suporterilor Oltchimului, indiferent ce va face în continuare. Iberica din poarta campioanei României a acceptat un dialog deschis cu ProSport, în care a vorbit, pe larg, despre trecutul său, dar și despre viitor și planurile sale, planuri în care ar vrea să includă și formația vâlceană.
Felicitări, Silvia! Oltchim e din nou campioană… Îți mulțumesc din suflet, mulțumesc tuturor. Nici nu îți poți imagina cât de mare-i bucuria, dar chiar și așa, prefer să nu mă gândesc prea mult la acest lucru până nu se termină toate celelalte partide. Da, e frumos, dar prefer să nu cred până nu ajung la ultimul meci.
Care e sentimentul? Tu ai reușit să cucerești titlul și în Spania, chiar sezonul trecut. Da, mulțumesc lui Dumnezeu, ultimii doi ani din carieră mi-au fost foarte productivi. Am luat titlul cu Itxako, iar acum cu Oltchim. Crede-mă, e o satisfacție uriașă. Din păcate, cu un ochi râd și cu celălalt plâng…
Din cauza nefericitului meci din Ungaria, cu Györ? Exact. Ne-am dorit enorm să ne calificăm în finală. Am vrut totul în acea partidă, am vrut să ne dăm viața pentru calificare dar, din păcate, din cauza emoțiilor prea mari și a nervilor, n-am reușit să gestionăm cum trebuie acele ultime zece minute care s-au dovedit a ne fi fatale.
Tocmai asta voiam să te întreb. Au fost cele mai dureroase minute din viața ta? Sincer, da. De fapt nu ultimele zece, ci mai degrabă cele cinci. Au fost groaznice, asemenea unui coșmar, cu diferența că dintr-un coșmar îți revii mai repede decât ne vom reveni noi. Nu știu… Nu, de fapt, sunt sigură că n-am mai trăit un meci atât de dramatic, de covârșitor, și că nu o să-l uit câte zile voi mai avea.
„Nu accept că am pierdut acel meci!”
Se mai resimte efectul eliminării în sânul echipei? Bineînțeles. Eu și acum visez noaptea cum se bucurau adversarele noastre la final, cum îmi venea să iau fiecare minge și s-o trimit direct în poarta cealaltă. Sunt dimineți, destul de dese, în care mă trezesc și încep să plâng. Nu pot să concep cum am pierdut acel meci. E prea greu…
Se vorbește mult de faptul că actuala echipă a Oltchimului se va destrăma. Sunt tot felul de zvonuri pe bursa transferurilor… (întrerupe brusc) Nu, Oltchim nu se va destrăma. E un club cu valoare, istorie și cu suporteri prea minunați ca să se moară.
Tu te-ai decis ce vei face? Mai rămâi? Nu m-am hotărât încă. Aș vrea să rămân, îmi doresc mult să joc și la anul ca să putem câștiga și Liga Campionilor, dar depinde de mai mulți factori. La final, vom avea două săptămâni de vacanță, voi merge în Spania și împreună cu familia mea voi decide ce o să fac. Chiar n-am nicio idee acum.
„Părinții mei vor cununa o pereche de români!”
Îți place în România? Ooh, n-ai idee cât de mult. Enorm. România m-a surprins complet. Înainte să vin, recunosc că nu știam mare lucru despre țara voastră. Și puținele chestii pe care le auzisem, nu erau printre cele mai grozave, asta din cauza dezinformărilor, evident. Și mi-a fost frică! Eram cu niște prieteni apropiați la masă și mi-au zis «vai, te duci în România? Ai grijă, poate fi periculos!» Dar mi-am spus că nu cred în prostii și că fiecare om are un loc pe pământ, deci ce ar fi rău în România? Și iată-mă aici, super fericită și încântată.
Atât de proastă este imaginea românilor în Spania? Nu pot să spun că e proastă, dar sunt acolo anumite prejudecăți, total eronate. Și până nu vii să vezi cu adevărat care e treaba cu România, riști să trăiești într-o minciună. De când am ajuns aici, vorbesc de clipa în care am pășit în aeroport și până la ora discuției noastre, am fost tratată regește. M-ați făcut să mă simt ca în Spania, toată lumea a fost atât de drăguță cu mine și mi-a arătat că mă iubește, iar pentru asta vă mulțumesc din inimă. Chiar cred că România e magică. Și ca să-ți fac o dezvăluire, când voi ajunge înapoi acasă, părinții mei vor cununa o pereche de români. Sunt cei mai buni prieteni ai lor!
„După handbal, pot fi salvamar! Am brevet!”
Goalkeeperul de numai 1,69 cm a început cu tenisul, a trecut la fotbal, iar după handbal se gândește serios să se orienteze către înot
Hai să ne întoarcem un pic la debutul tău în handbal. Când s-a petrecut? Și de ce ai ales tocmai acest sport? Știu de ce mă întrebi! Din cauza înălțimii, nu? (râde)
Trebuie să recunosc că ești un portar atipic. 1,69 m… Da, da, știu (râde). Nu sunt tocmai făcută pentru acest post, dar am să-ți explic pe urmă și acest aspect. Legat de ce m-ai întrebat, am să-ți spun că mi-am început cariera sportivă cu tenisul, apoi cu fotbalul.
Fotbal? Wow… Da, da, exact cum ai auzit. Eram micuță și ai mei au decis că e bine pentru mine să fac un sport. M-au dat la tenis mai întâi, dar am renunțat rapid, nu prea îmi mai amintesc de ce. Apoi am trecut la mingea de fotbal, dar nu s-a legat prea mult de mine și asta din cauza faptului că eram deja la școală și, la orele de sport, era la modă handbalul. M-a atras, iar profesorii m-au pus să dau probe pentru a intra în echipa de handbal a școlii. Aveam nouă ani, îmi amintesc perfect. Ce zi frumoasă a fost când am trecut cu brio testul. Și ușor-ușor, am început să jucăm în competițiile de handbal dintre școli, să câștigăm, iar mie să-mi placă gustul victoriilor.
„Poate mai cresc un pic…”
Erai încă de atunci portar? Nu, am început ca extremă dreaptă, dar la un moment dat echipa mea a avut nevoie de un portar. M-am oferit imediat și nici că am mai ieșit din poartă. Și ca să-ți răspund la întrebarea cu înălțimea, mi-a plăcut mult pentru că mă simțeam ca într-o căsuță. Eu fiind micuță, poarta mi se potrivește, mă simt protejată. (râde) Aaa… și să știi că și acum mai glumește mama cu mine și-mi spune că poate mai cresc un pic.
Dacă n-ar fi fost handbal, ce-ai fi ales? Tenis. E un sport nobil. Plus că am rămas atașată, ți-am zis, de micuță am cochetat cu el și mă încearcă și acum niște sentimente frumoase față de acest sport.
Te-ai gândit până când vrei să joci? Buf! Nu. (se oprește pentru un scurt calcul) Am 34, mmm… cred că până la 37 ar fi suficient. Nu vreau să renunț până când nu-mi spune organismul că sunt bătrână și că deja nu-mi mai pot mișca articulațiile. Sper să mi se întâmple asta foarte târziu. 40, 45 (râde în hohote). Nu, glumesc. E prea mult, iar dacă la vârsta aia mai prind meciuri ca la Györ, sigur mă lasă inima înainte de articulații.
Face cursuri de antrenorat
Te-ai gândit ce-o să faci după? Nu chiar. Momentan urmez cursuri de antrenorat. Dar nu vreau să antrenez adulți, ci copii. Mai am timp să mă gândesc ce voi face. Eu zic că voi rămâne aproape de handbal, dar să vedem ce va fi mai târziu. Cert e că am carnet de instructor de înot, de salvamar și sunt și voluntar în situații de prim ajutor. Deci cred că o sa am din ce alege.
Carnet de salvamar? Da, da, exact. Și chiar dacă n-o să-ți vină să crezi, am fost pusă deja în postura de a salva pe cineva de la moarte. Chiar în ziua când am obținut acest permis. Era o femeie care era în mare pericol în apă. Am sărit după ea în larg, am scos-o la mal, deja nu mai respira și am ajutat-o să-și revină. Chiar și acum îmi mulțumește acea doamnă pentru că i-am salvat viața. E un sentiment frumos, unic, acela de a ști că ai putut face un gest pentru cineva. Uite, mi s-a făcut pielea de găină când îmi amintesc acel moment.
Cum arată o zi din viața ta, atunci când nu te antrenezi? Pai nu e deosebită. Mă trezesc dimineața și primul lucru pe care îl fac este să-i mulțumesc lui Dumnezeu că m-am ridicat din pat într-o nouă zi. Apoi pregătesc micul dejun, ies la o terasă, beau o Cola cu prietena mea bună, Sandy (n.r. – Alexandrina Barbosa), iar restul zilei mi-l petrec citind cărți. Acum, ți-am zis, citesc acele cursuri de formare. Când sunt în Spania, stau foarte mult timp cu părinții și cu nepoțeii mei.
Silvia Navarro din telenovele
La fotbal te uiți? Sigur că da. Țin cu Barcelona, chiar dacă sunt din Valencia. Când sunt acasă, obișnuiesc să mă duc des pe „Camp Nou” să-mi văd favoritul: pe Messi.
Te-ai uitat vreodată la o telenovelă? (râde) Da, cum să nu. Chiar de curând am văzut un episod dintr-o telenovelă braziliană și asta pentru că mi-a arătat-o Alexandrina. E lider de audiență la ei în Brazilia, deci n-o puteam rata. (râde în hohote)
Te întreb asta pentru că există o actriță mexicană care poartă același nume ca al tău, Silvia Navarro… Aaaaa, de asta m-ai întrebat de telenovele! Am auzit de ea exact în clipa când când am ajuns aici în România. La aeroport, m-a așteptat cineva din partea Oltchimului și când am făcut cunoștință mi-a zis așa: «Când dai căutare pe Google Silvia Navarro, apare o actriță de telenovele. Te ocupi și cu asta?» (râde). I-am explicat că nu are cum, că în mod sigur acea Silvia e o femeie mult mai înaltă ca mine.
Cu ce amintire frumoasă vei pleca de aici? Cu oamenii. Suporterii au fost minunați. N-am văzut niciodată un public mai frumos. Cel puțin la meciul de acasă cu Györ, inima mea mai avea un pic și exploda.
Mi-e dor de paella din țara mea. Am încercat să gătesc una zilele trecute, m-a ajutat AlexanÂdrina (n.r. – Barbosa), dar parcă n-a ieșit chiar ca originala. Nu cred că atunci când mă voi lăsa de handbal voi trece la antrenorat. Rămân în handbal, dar cred că voi lucra cu copii. Sunt dimineți în care mă trezesc și încep să plâng când îmi amintesc de meciul cu Györ. Nu pot să concep cum am pierdut. Este momentul ca străinii, ca restul Europei, să-și schimbe părerea despre România. Aici sunt niște oameni minunați, iar țara merită vizitată în întregime, pentru că e superbă Silvia Navarro, portar Oltchim
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER